The Best Years of Our Lives (1946)

Regizorul William Wyler nu a făcut niciodată un film slab sau ceva care să se apropie cât de cât de această categorie. Palmaresul său este unul uriaş iar simpla enumerare a câtorva titluri spune multe: Jezebel, Pe Aripile Vântului, Mrs. Miniver, The Heiress, Roman Holiday, The Desperate Hours, Friendly Persuasion, Ben-Hur, The Children's Story sau Cum să Furi un Milion. Se pare că actriţa sa preferată a fost Audrey Hepburn, pe care de altfel a şi lansat-o. Până la Roman Holiday, din 1953, Wyler a avut de lucru cu fantasmele şi efectele războiului al doilea mondial. În prima fază a arătat odisea unei femei din Anglia în timpul fugii armatelor aliate de pe plaja Dunquerque, în Mrs. Miniver, iar imediat după conflagraţie, în 1946, a evocat povestea a trei combatanţi de condiţie total diferită întorşi la viaţa lor de dinainte. Lumea găsită a fost cu totul alta decât cea aşteptată iar chinul reintegrării este prezentat onest şi corect, fără înflorituri. Un director de bancă rămâne pe dinafară pentru că, deh, în timp ce el se bătea cu japonezii prin Pacific, alţii i-au luat locul. Un altul, se trezeşte fără uniformă dar şi fără orizont. Cazul cel mai dramatic este cel al soldatului care se întoarce fără ambele mâini iar în locul lor au fost atârnate nişte cârlige.

Sunt trei drame a trei oameni proveniţi din lumi diferite: un burghez şi doi inşi din popor. Fiecare din ei trăiesc aceeaşi criză, cea a reintegrării - bancherul cu blocajul său profesional, şomerul cu dilema: munca sau mariajul, iar cel mutilat cu confuzia dacă logodnica sa îl mai ţine pe lângă ea doar din milă sau încă mai nutreşte ceva iubire. La acest microcosmos mai contribuie şi personajele feminine, diverse şi ele: o mamă complicată, o tânără plină de avânt şi o paraşută mai sadea. Cei mai frumoşi ani ai vieţii noastre a fost ultrarăsplătit cu statuetele Oscar - cel mai bun film, cel mai bun actor în rol principal (Fredric March), cel mai bun scenariu, cel mai bun actor în rol secundar, cel mai bun regizor. La categoria rolului secunar masculin câştigătorul a fost Harold Russell, un actor amator, care însă şi-a jucat propria drama, şi anume integrarea într-o lume total schimbată şi cu un corp mai redus.

Interiors (1978). Când Woody Allen s-a jucat de-a Ingmar Bergman

În 1978 comediograful Woody Allen îşi abandonează pentru moment poantele şi se dedică doar regiei într-un film atipic pentru el. Crează o dramă bergmaniană despre o familie în plină descompunere. Oamenii vin dintr-o clasă mijlocie blazată, cu tente vagi de percepţie a fericirii, dar total greşite, şi cu tendinţe de firesc. Sănătatea stării confortabile este dată de o familie legată, fără ruperi bruşte şi abisale. Când un divorţ pune capăt uniunii apar şi actele de disperare iar împiedicarea lor nu are sorţi de izbândă. Allen accentuează forţa distructivă a individului şi dă o temă de studiu studenţilor de la psihologie.

Eva, mama a trei fete cu carieră, trăieşte numai pentru bărbatul ei, Arthur. Într-o bună zi, omul işi anunţă familia că pleacă din căminul conjugal fără nicio explicaţie. Ceea ce urmează este o decădere bruscă a femeii, asortată din când în când cu câte un gând de suicid. În final, fapta este dusă chiar până la capăt. Fetele, femei în toată regula, asistă neputincioase la distrugerea mamei dar şi la apariţia în viaţa lor a unei alte "mame", o văduvă foarte vivace. Filmul lui Allen atinge tarele unei societăţi abuzată de plictis şi de deprimare. Neînţelegerile şi rupturile între părinţi accentuează şi mai mult imposibilitatea tinerilor din anii '70 de a găsi în interiorul lor un sâmbure de satisfacţie pozitivă.

Idi i Smotri (1985). Oroarea în viziune sovietică

Creaţia Idi i Smotri, adică "Vino şi vezi", e chintesenţa ororii în materie de război. Apocalypse Now sau Plutonul par mici povesitoare nevinovate pe lângă această producţie sovietică din 1985, în regia lui Elem Klimov. Mai bine de două ore, privitorul e zbuciumat, chinuit şi devastat de mizele duse la absurd de armata invadatorare nazistă în URSS-ul lui Stalin. Un copil banal, Florya, se trezeşte din senin în caftul mondial, alături de nişte partizani şi, cum era şi logic, naivitatea, puritatea şi visele specifice vârstei sunt aruncate definitiv pe apa sâmbetei. El trăieşte drama retragerii haotice, prin smârcuri, mocirle, văgăuni şi ceţuri, precum şi groaza faţă de un duşman permanent invocat dar abia spre final apărut în carne şi oase.

Horror-ul proverbial americănesc cu monştrii expliciţi, diformi sau psihopaţi are o contrapondere sovietică în trăiri greu de suportat atâta vreme cât armata nazistă rămâne ascunsă vizual dar extrem de palpabilă sonor. Abia când se arată în toată splendoarea ei, oroarea se pune în practică. Un sat întreg este ars spre marea satisfacţie au unui comandant ce îşi purta pe umeri cu mare grijă un animal blănos (hermelină?). Inimile privitorilor nu sunt scutite de Klimov, care ştie admirabil să jongleze cu emoţiile. De altfel el reuşeşte să declanşeze sentimente de ură, de neputinţă chiar şi de scârbă. "Dar astea sunt vremuri de război şi nimeni nu e scutit de greşeli", susţine un neamţ care încerca astfel să îşi justifice apartenenţa la comportamente meta-tribale.

Desigur filmul e unul sovietic şi prezintă faptele din punctul de vedere sovietic - naziştii au fost inumani, brutali şi, la final, când totul era pierdut pentru ei, laşi. Trecând peste aceste aspecte, filmul lasă o puternică impresie prin forţa cu care reuşeşte să arate animalul din om şi prin modul cum divulgă dimensiunea considerabilă şi puţin dibuită a răului.