Manderlay (2005). Iluzia libertăţii

Danezul Lars von Trier nu-i iubeşte pe americani şi cu asta basta. Şi-a pus în aplicare sentimentele atât prin gesturi, refuzând să treacă Oceanul pentru a participa la o gală Oscar, cât şi prin operele sale. Cea mi evidentă creaţie antiamericană a fost Manderlay, o poveste despre sclavie, iluzia libertăţii şi condiţia oamenilor de culoare în civilizaţia Americii. Manderlay este o continuare a şocului din 2003 Dogville iar construcţia sa s-a făcut pe acelaşi tipar minimalist - o scenă, schiţe de case, fundal întunecat, naraţiune încărcată. Genul ăsta de creaţie nu te ajută vizual în niciun fel, în schimb îţi provoacă mintea la imaginaţie. În Dogville naratorul vorbea despre o urbe minunată, situată la poalele munţilor, dar imaginea cuprindea benzi trase pe o scenă banală ce ţineau loc de ziduri. În Manderlay locaţia se schimbă, în centru fiind o plantaţie dar nici vorbă de vreun fir de bumbac.

Povestea filmului începe de unde se termină cea din Dogville. Grace este luată acasă de tatăl ei împreună cu gaşca sa de gangsteri din satul unde i-a căsăpit pe toţi locuitorii ei infecţi. Undeva în drum, maşina se opreşte într-o localitate unde dăinuia încă sclavia, deşi trecuseră 70 de ani de la războiul de secesiune şi Declaraţia de emanicipare. Negrii de pe plantaţia erau ţinuţi de o femeie albă vârstnică. Aceasta din urmă piere de moarte bună iar gloata de subjugaţi se trezeşte dintr-o dată cu libertatea în mână. Cinismul lui von Trier se pune pe roate pentru că prezintă foarte explicit ipostaza în care oamenii de culoare din America n-au habar cum să se comporte atunci când sunt lăsaţi în voie. Recoltele dispar în lipsa orcărui imbold pentru muncă, casele cad pe ei din pricină că bântuie lenea, iar violenţele devin un fapt cotidian când nu există o mână forte ca să le înăbuşe. Mâna aceasta forte nu poate să aparţină decât unui alb, în optica regizorului. Rolul de alb călăuzitor este preluat Grace. Ea le arată locuitorilor plantaţiei cum e să dea cu sapa, cum să bată un cui, cum să facă dreptate etc. şi în final, debusolaţi de neputinţa lor, oamenii de culoare o imploră să le devină noua stăpână. Von Trier împunge astfel un cuţit în spatele americanilor.

Grace din Manderlay nu este cea din Dogville, deşi este vorba de acelaşi personaj. În primul dintre filme jocul este al Nicole Kidman, o fiinţă firavă, neajutorată, în căutarea unei ascunzători. În Manderlay, pe afiş apare Bryce Dallas Howard. E o Grace mai puternică şi capabilă de decizii. Per ansamblu, producţia lui von Trier se poate considera inferioară pentru că nu insistă pe misterul enervant dar bine construit din Dogville. A fost doar o toană iscusită şi cu direcţie clară. La asta a contribuit şi selecţia actorilor de culoare din film - niciun un afroamerican!