I Clowns (1970). Despre o lume apusă

Marele Federico Fellini a avut o obsesie: circul. Iar din arta asta el a extras, pentru conturarea sensibilităţilor sufletului său, jocul mimilor şi al clovnilor. Ei i-au bucurat copilăria şi i-au modelat opera cinematografică. "Clovnii" din 1970 este un omagiu pentru eroii săi, dar unul îndurerat pentru că el evocă o lume dusă. Delirul, depravarea, zâmbetele smulse cu uşurinţă din multele gaguri şi bunătatea acestor personaje au murit, sentinţă dată de Remy, un clovn prins în viaţă de cineast. Fellini şi-a gândit filmul ca pe o combinaţie între ficţiune şi documentar. Un copil, Federico (să fie oare el?) vede de la fereastra casei sale din Rimini (oraşul de baştină) cum se ridică un mândru circ. Concomitent, Fellini în carne şi oase colindă Italia, Germania şi Franţa după eroi încă în viaţă pentru a rupă file din istoria lor tristă şi totodată veselă. Oamenii aleşi sunt volubili, au istorii frumoase în spate însă pe feţele lor nemascate străbate fiorul regretului că arta lor este înghiţită fără remuşcări de neant. Şi ca să fie foarte explicit, Fellini aduce în prim plan ceremonia îngropării clovnului Foscarelli, o metaforă reuşită pentru a reda starea de spirit a celor câţiva mohicani. Filmul e o comedie de faţadă dar totuşi nu depăşeşte limitele unei drame profunde...