I Clowns (1970). Despre o lume apusă

Marele Federico Fellini a avut o obsesie: circul. Iar din arta asta el a extras, pentru conturarea sensibilităţilor sufletului său, jocul mimilor şi al clovnilor. Ei i-au bucurat copilăria şi i-au modelat opera cinematografică. "Clovnii" din 1970 este un omagiu pentru eroii săi, dar unul îndurerat pentru că el evocă o lume dusă. Delirul, depravarea, zâmbetele smulse cu uşurinţă din multele gaguri şi bunătatea acestor personaje au murit, sentinţă dată de Remy, un clovn prins în viaţă de cineast. Fellini şi-a gândit filmul ca pe o combinaţie între ficţiune şi documentar. Un copil, Federico (să fie oare el?) vede de la fereastra casei sale din Rimini (oraşul de baştină) cum se ridică un mândru circ. Concomitent, Fellini în carne şi oase colindă Italia, Germania şi Franţa după eroi încă în viaţă pentru a rupă file din istoria lor tristă şi totodată veselă. Oamenii aleşi sunt volubili, au istorii frumoase în spate însă pe feţele lor nemascate străbate fiorul regretului că arta lor este înghiţită fără remuşcări de neant. Şi ca să fie foarte explicit, Fellini aduce în prim plan ceremonia îngropării clovnului Foscarelli, o metaforă reuşită pentru a reda starea de spirit a celor câţiva mohicani. Filmul e o comedie de faţadă dar totuşi nu depăşeşte limitele unei drame profunde...

Being There (1979). Un grădinar face carieră

Un grădinar face carieră, aşa cum a fost adaptat la noi Being There, este penultimul film al lui Peter Sellers. Se observă cu ochiul liber jocul unui om obosit, senin, liniştit şi fără prea multe de făcut pe aici. Rolul său de grădinar, greşit interpretat de cei din jur, se pliază perfect pe starea sa de final de viaţă. În film, Sellers este rodul unui bogătan excentric, un om ţinut la condiţia cea mai simplă, departe de lume, fără habar de noţiuni banale sau de carte. Singura lui legătură cu tot ce mişcă dincolo de pereţii casei este TV-ul, fiind astfel un produs clasic al zappingului. La moartea excentricului, grădinarul Chance se vede aruncat pe stradă fără niciun orizont. Un accident uşor îl aduce în casa unor alţi bogătani - un el, om de afaceri în vârstă, confident al preşedintelui SUA, dar muribund, şi soţia acestuia (Shirley MacLaine), o femeie care mai păstrează ceva din aura frumuseţii din tinereţe. Chance grădinarul, aşa cum singur se prezintă, devine Chanchey Gardiner în ochii celorlalţi. E prima mostră de confuzie, stare care străbate tot filmul. Omul, fără niciun clin în mânecă, îşi dezvoltă ideile printr-un limbaj extrem de simplu care face referire doar la creşterea florilor. Nimic filosofic.

Pentru bătrânul afacerist, Ben, cuvintele sunt cu subînţeles şi "grădina" invocată atât de raţional de Chance sunt pilde pentru construcţia unor modele economice de succes. În capcana confuziei cade însuşi prezidentul american, uimit şi el de vorbele "directe" ale lui "Gardiner" despre ciclul anotimpurilor, cu primăvara şi vara pe post de sezoane propice creşterii (a plantelor, nicidecum a economiei, aşa cum o vede mai-marele de la Casa Albă). Graţie unui discurs al preşedintelui, lumea află de un finanţist misterios, Chanchey, iar presa nu scapă momentul să nu-l mediatizeze. Omul fără niciun trecut vizibil e prezentat în cercurile înalte ale puterii şi finanţelor ca fiind salvatorul unei economii aflate în derivă iar misterul cu care este învăluit îi sunt favorabile pentru avansul social nevisat şi probabil neperceput de până mai ieri izolatul Chance.

Seninătatea şi glumele nevinovate ale lui Sellers îl scot din penibil de fiecare dată. Omul este prezentabil, fără înflorituri, pentru că nici nu are de unde, permanent atras de TV, chiar şi în momentele de asalt erotic din partea nevestei bătrânului muribund. MacLaine are un fior excitant ascuns însă dezvăluit rapid. Regizorul Hal Ashby aplică şi la Being There mostrele sonore cu tentă rock progresiv de mare efect conturând o producţie controlabilă din punct de vedere estetic.

Billy Elliot (2000)

Filmele despre balet prind la popor. Până la Natalie Portman şi Black Swan a fost Billy Elliot, o poveste engleză despre un puşti de 11 ani care a dat mănuşile de box pe balet, spre disperarea familiei sale de mineri. Produs într-o notă emoţionantă, filmul Billy Elliot nuanţează talentul ivit din familii oropsite şi sărace. Totul se petrece într-o comunitate de mineri aflată în grevă, în timpul guvernării lui Margaret Thatcher. Trimis de tatăl văduv şi de fratele său mai mare să facă box pentru a deveni un bărbat zdravăn, Billy se alătură unei trupe de balet femnin. Stângaci şi atipic, micul Billy câştigă încrederea profesoarei sale, care îl suspectează de calităţi pentru Institutul Regal de Balet. Uau, dar familia e siderată. Ce mai e şi baletul ăsta? E pentru fete, nicidecum pentru băieţi, pentru că nu se dă cu pumnul. Minerul tată care este un tip dur, fără orizont pentru alte pasiuni decât munca în subteran şi bărbăţia violentă, îi blochează aspiraţiile micului balerin până în momentul când asistă nevinovat la o reprezentaţie ad-hoc a fiului. Atunci, în mintea năvalnicului părinte se infiripă o idee: dacă fiul este un geniu? Paradigma interioară îl face pe tată să renunţe la crezul său sindical şi să spargă greva pentru a-i oferi lui Billy şansa să meargă la Institut. Happy-endul e la el acasă, Billy este admis, în ciuda caftului pe care îl oferă din neant unui puşti în vestiarul instituţiei, iar minerii, tatăl şi fiu cel mare, vin peste ani să asiste la premiera Lacul Lebedelor cu Billy în rol principal masculin.

Jamie Bell îl joacă pe Billy extrem de matur. Ambiţia şi încăpăţânarea vin de la statutul muncitoresc al familiei sale. Dansul său e departe de a fi perfect, dar e perfecţionist. E ba încruntat, ba vesel, iar când tropăie de colo-colo simte că "zboară". Tatăl, Gary Lewis, are stări interioare extrem de variate în film, majoritatea provocate de destinul lui Billy - e disperat că fiul său nu va ajunge bărbat, e contrariat de calităţile lui ascunse, e încărcat de neastâmpăr în minutele când fiul dădea examen la Institut, e ferm atunci când plodul este gata să renunţe la vis şi, în fine, trăieşte la cote inimaginabile momentele de triumf din Lacul Lebedelor. Coloana sonoră a filmului abundă de muzici rock şi punk, în tandem cu operele clasice de balet: T-Rex, The Jam, The Clash etc. Regizorul Stephen Daldry a dat lovitura chiar de la primul său lung metraj, fiind investit cu titul de cel mai bun "director" la premiile filmului independent britanic, iar Billy Elliot a fost cea mai bună producţie.

The Lost Weekend (1945). Fantasma alcoolului

Până în 1945 toţi beţivii care au apărut pe micul ecran au fost marginali, inofensivi, fără prea multă treabă în construcţia fondului. Jocul fiecărui individ de genul ăsta capta pentru scurt timp zâmbete, bună dispoziţie şi atât. Viciul era asumat ca o joacă, excluzând întrebările legate de destinul ulterior. Billy Wilder, regizorul de mai târziu al Unora le Place Jazz-ul, s-a gândit să pună în scenă alcoolismul în toată fiinţa lui şi l-a însărcinat pe Ray Milland în rolul viciosul-şef. Ce a ieşit o arată statistica Oscarului: The Lost Weekend a fost desemnat cel mai bun film şi i-a dat pe cel mai bun regizor şi pe cel mai bun actor în rol principal şi a avut cel mai bun scenariu. Avem aşadar în faţă o capodoperă.

Omul de bază în producţia wilderiană este scriitorul Don Birnam, aflat într-o mare iubire cu sticla. De altfel, în momentele sale de luciditate precară el îşi punea pe hârtie stările şi fantasmele elucidate doar în aburii alcoolului, într-un roman numit chiar "Sticla". De teama familiei, un frate şi o cumnată, el dosea prin ungherele casei diversele licori necesare inspiraţiei îndoilenice. Printr-un artificiu şmecheresc, Birnam îşi trimite neamurile undeva departe şi rămâne singur într-un uichend doar cu viciul său. Fără bani şi onoare el cutreieră senzaţiile bahice în diverse locaţii. De fiecare dată obiectele iau formele sticlelor iar mintea lui se prăbuşeşte în orgii cu imagini sacrale: la operă, în timpul punctul culminant al Traviatei, se declanşează un nebunesc joc al cupelor de şampanie, pe tejgheaua unui barman urmele de la paharele date pe gât prind forma unui cerc din care îşi trage seva delirul etc. Omul e fără niciun control şi păşeşte pe muchia hăului. Îl salvează însă voinţa pentru că în clipele de orizont clar îşi spune că drumul pe care a încăput nu e cel logic şi firesc. Într-un final deloc eroic reunţă la dragostea nebunească de o vreme şi se dedică normalului social, adică fără alcool. Milland este primul mare beţiv al ecranului iar Wilder îşi prezintă în public profunzimea, câştigată definitiv mai apoi în Sunset Boulevard, Sabrina sau Love in the Afternoon.

Manderlay (2005). Iluzia libertăţii

Danezul Lars von Trier nu-i iubeşte pe americani şi cu asta basta. Şi-a pus în aplicare sentimentele atât prin gesturi, refuzând să treacă Oceanul pentru a participa la o gală Oscar, cât şi prin operele sale. Cea mi evidentă creaţie antiamericană a fost Manderlay, o poveste despre sclavie, iluzia libertăţii şi condiţia oamenilor de culoare în civilizaţia Americii. Manderlay este o continuare a şocului din 2003 Dogville iar construcţia sa s-a făcut pe acelaşi tipar minimalist - o scenă, schiţe de case, fundal întunecat, naraţiune încărcată. Genul ăsta de creaţie nu te ajută vizual în niciun fel, în schimb îţi provoacă mintea la imaginaţie. În Dogville naratorul vorbea despre o urbe minunată, situată la poalele munţilor, dar imaginea cuprindea benzi trase pe o scenă banală ce ţineau loc de ziduri. În Manderlay locaţia se schimbă, în centru fiind o plantaţie dar nici vorbă de vreun fir de bumbac.

Povestea filmului începe de unde se termină cea din Dogville. Grace este luată acasă de tatăl ei împreună cu gaşca sa de gangsteri din satul unde i-a căsăpit pe toţi locuitorii ei infecţi. Undeva în drum, maşina se opreşte într-o localitate unde dăinuia încă sclavia, deşi trecuseră 70 de ani de la războiul de secesiune şi Declaraţia de emanicipare. Negrii de pe plantaţia erau ţinuţi de o femeie albă vârstnică. Aceasta din urmă piere de moarte bună iar gloata de subjugaţi se trezeşte dintr-o dată cu libertatea în mână. Cinismul lui von Trier se pune pe roate pentru că prezintă foarte explicit ipostaza în care oamenii de culoare din America n-au habar cum să se comporte atunci când sunt lăsaţi în voie. Recoltele dispar în lipsa orcărui imbold pentru muncă, casele cad pe ei din pricină că bântuie lenea, iar violenţele devin un fapt cotidian când nu există o mână forte ca să le înăbuşe. Mâna aceasta forte nu poate să aparţină decât unui alb, în optica regizorului. Rolul de alb călăuzitor este preluat Grace. Ea le arată locuitorilor plantaţiei cum e să dea cu sapa, cum să bată un cui, cum să facă dreptate etc. şi în final, debusolaţi de neputinţa lor, oamenii de culoare o imploră să le devină noua stăpână. Von Trier împunge astfel un cuţit în spatele americanilor.

Grace din Manderlay nu este cea din Dogville, deşi este vorba de acelaşi personaj. În primul dintre filme jocul este al Nicole Kidman, o fiinţă firavă, neajutorată, în căutarea unei ascunzători. În Manderlay, pe afiş apare Bryce Dallas Howard. E o Grace mai puternică şi capabilă de decizii. Per ansamblu, producţia lui von Trier se poate considera inferioară pentru că nu insistă pe misterul enervant dar bine construit din Dogville. A fost doar o toană iscusită şi cu direcţie clară. La asta a contribuit şi selecţia actorilor de culoare din film - niciun un afroamerican!

Plan 9 From Outer Space (1959). Cel mai genial film prost!

Omului îi place să se joace cu sintagmele: "cel mai...", "cea mai..." etc. Se iscă controverse, păreri pro şi contra bla bla bla. În lumea filmului acest joc nu este străin, ba din contră. Cine-i cel mai mare, cea mai mare, cel mai bun, cel mai celebru?, sunt întrebări la care fiecare răspunde după cum îl taie capul. Există însă o categorie unde se pare că unanimitatea a înfrânt şi anume "cel mai prost regizor". Titlul a fost adjudecat încă de prin anii '70 de către Edward D. Wood Jr., sau mai pe scurt Ed Wood. Omul a creat şi performat prin anii '50-60. A fost un artist în cel mai elocvent sens al cuvântului, dar doar în sinea sa şi a câtorva fraieri. Aceşti din urmă indivizi au fost un luptător zdravăn dar hidos de prin ţările nordice, una Vampira, neşte pseudoanonimi, neşte sectanţi creştini care au fost păcăliţi să dea câţiva dolari pentru un număr de filme extraordinar de proaste. Ultimul de pe listă, cu voia dvs. a fost celebrul "Dracula" din 1931 Bela Lugosi, un om ajuns la vârsta senectuţii şi care bătea puternic la uşa senilităţii. Acest Ed Wood avea angoase fixe: amesteca horrorul cu SF-ul, vârcolacii cu farfuriile zburătoare. Capodoperele sale au fost Glen or Glenda, Bride of the Monster, Night of the Ghouls. Culmea creaţiei a atins-o însă cu Plan 9 From Outer Space. Operele acestea par făcute de un copil de grădiniţă. Sunt bogate în replici infantile, scenele nu au duble sau triple, sunt jucate în locaţii îndoielnice, cuprind mii de greşeli vizibile cu ochiul liber, iar muzica e comică de-a dreptul deşi e construită pentru un veritabil horror hollywoodian. Pentru că a fost extrem de slab, netalentat iar producţiile sale au frizat penibilul, Ed Wood a atras în anii de după dispariţie fan cluburi cu nemiluita şi filmele sale au fost scoase din praful istoriei. Astăzi sunt gustate cu un soi de amuzament ce ar putea părea înjositor pentru un "artist" care a crezut până în măduva oaselor în ceea ce face. Hollywoodul l-a repus şi el pe postament printr-o biografie închinată de Tim Burton, cu Johnny Depp în rol principal.

Plan 9 From Outer Space e maximul atins de Ed Wood original. E plin de vârcolaci, umblând printr-un cimitir de carton, cu cruci mişcătoare la orice atingere, de farfurii zburătoare agăţate de neşte undiţe, cu fir vizibil, de războaie ţinute într-un deşert reflectat de un carton plin de urme de îndoitură, de replici glorioase precum: "Există un timp pentru a muri, şi că moartea este întotdeauna o stare de şoc pentru cei lăsaţi în urmă. Este chiar mai mult decât un şoc, atunci când moartea, mândre frate, vine brusc fără avertisment". Greu! Dacă există o poveste plauzibilă în toată această construcţie mixată cu toate şi nimic este aceea unui atac perfid din partea unor extratereştrii asupra pământului. Ăştia de prin alte lumi scoteau morţii din morminte, acelea de carton, bineînţeles, şi le dădea drumul în lumea mare. Armata pământeană cu greu făcea faţă invaziei de farfurii mânuite neglijent de cineva din culise iar politicienii lui peşte prăjit îşi puneau în valoare toată iscusinţa să negocieze cu hulpavii invadatori. Nu era îndeajuns mult penibil în acest film dacă nu era completat cu încă unul magistral: includerea lui Bela Lugosi fără nicio noimă cu aşa zisul scenariu. Fostul Dracula era figura simbol pe afiş, cel care trebuia să atragă finanţe. În film era un bătrân cică trist, care miroasea flori în preajma unei case. În afara filmului, omul Bela Lugosi a dat colţul. Talentatul domn Ed Wood a găsit un subterfugiu fenomenal să-şi încheie producţia, cu un "Lugosi" pe picioare. L-a luat pe un nene cu chelie care dădea vag cu decedatul şi l-a pus să ţină mantia pe moacă precum celebrul personaj înfăţişat în 1931 şi amintit ceva mai sus. Alte cuvinte despre acest film sunt de prisos pentru că ar fi păcat să ştirbesc operaţiunea numită bună-dispoziţie pentru cineva care vrea să petreacă o seară agreabilă.

Semnat: un fan declarat al lui Ed Wood!

Oscar 2011. Anticipări

• Cel mai bun film: The King's Speech
• Cel mai bun actor: James Franco (127 Hours)
• Cea mai bună actriţă: Natalie Portman (Black Swan)
• Cel mai bun actor în rol secundar: Christian Bale (The Fighter)
• Cea mai bună actriţă în rol secundar: Melissa Leo (The Fighter)
• Cel mai bun regiozor: Tom Hooper (The King's Speech)
• Cel mai bun scenariu original: Christopher Nolan (Inception)
• Cel mai bun scenariu adaptat: Danny Boyle, Simon Beaufoy (127 Hours)
• Cel mai bun film străin: Kynodontas
• Cea mai bună animaţie: Toy Story 3
• Cele mai bune efecte speciale: Alice in Wonderland
• Cea mai bună editare de sunet: Inception
• Cel mai bun mixaj de sunet: Inception
• Cea mai bună coloană sonoră originală: 127 Hours
• Cel mai bun cântec: "If I Rise" (127 Hours)
• Cea mai bună imagine: The King's Speech
• Cea mai bună scenografie: The King's Speech
• Cele mai bune costume: True Grit
• Cel mai bun montaj: The Social Network
• Cel mai bun documentar: nu mă pronunţ
• Cel mai bun machiaj: nu mă pronunţ

Jeremiah Johnson (1972). O capodoperă a naturii

"Numele lui era Jeremiah Johnson. Se spune că a vrut să fie un om al munţilor. Se povesteşte că era un băiat inteligent şi cu spirit de aventură... Numeni nu ştia de unde a apărut şi părea să nu conteze foarte tare. Era un om tânăr..." Aşa sună începutul filmului lui Sidney Pollack, cu Robert Redford în prim plan. Un om vine din civilizaţie şi se afundă în inima sălbăticiei. Această producţie conferă privitorului o bogăţie de imagini cum nu s-a mai văzut până atunci pe celuloid. Redford e minor printre munţii aceia din Utah, Montana, Nevada, Colorado şi de unde or mai fi... Viaţa sa a fost cedată naturii iar ucenicia a trăit-o alături de bătrânul Bear Claw. În mijlocul neantului Jeremiah Johnson îşi întemeiază un cămin, îşi ia o nevastă dintre indienii nativi şi pare că nimic şi nimeni nu-i retează bucuria reinventării sale ca fiinţă. O trupă de colonişti însă are o altă părere pentru că îl angrenează într-o operaţiune de salvare care s-a dovedit fatală. În drum spre rătăciţi el trece printr-un loc sacru al unor indieni fapt ce antrenează furia imposibilă a acestora. Familia îi este căsăpită iar Jeremiah se leapădă de apartenenţa de scurt timp şi jură răzbunare veşnică. Scenele de contemplare a orizontului după masacru şi îndemnul calului la trezire sunt memorabile pentru cinematografie.

The Best Years of Our Lives (1946)

Regizorul William Wyler nu a făcut niciodată un film slab sau ceva care să se apropie cât de cât de această categorie. Palmaresul său este unul uriaş iar simpla enumerare a câtorva titluri spune multe: Jezebel, Pe Aripile Vântului, Mrs. Miniver, The Heiress, Roman Holiday, The Desperate Hours, Friendly Persuasion, Ben-Hur, The Children's Story sau Cum să Furi un Milion. Se pare că actriţa sa preferată a fost Audrey Hepburn, pe care de altfel a şi lansat-o. Până la Roman Holiday, din 1953, Wyler a avut de lucru cu fantasmele şi efectele războiului al doilea mondial. În prima fază a arătat odisea unei femei din Anglia în timpul fugii armatelor aliate de pe plaja Dunquerque, în Mrs. Miniver, iar imediat după conflagraţie, în 1946, a evocat povestea a trei combatanţi de condiţie total diferită întorşi la viaţa lor de dinainte. Lumea găsită a fost cu totul alta decât cea aşteptată iar chinul reintegrării este prezentat onest şi corect, fără înflorituri. Un director de bancă rămâne pe dinafară pentru că, deh, în timp ce el se bătea cu japonezii prin Pacific, alţii i-au luat locul. Un altul, se trezeşte fără uniformă dar şi fără orizont. Cazul cel mai dramatic este cel al soldatului care se întoarce fără ambele mâini iar în locul lor au fost atârnate nişte cârlige.

Sunt trei drame a trei oameni proveniţi din lumi diferite: un burghez şi doi inşi din popor. Fiecare din ei trăiesc aceeaşi criză, cea a reintegrării - bancherul cu blocajul său profesional, şomerul cu dilema: munca sau mariajul, iar cel mutilat cu confuzia dacă logodnica sa îl mai ţine pe lângă ea doar din milă sau încă mai nutreşte ceva iubire. La acest microcosmos mai contribuie şi personajele feminine, diverse şi ele: o mamă complicată, o tânără plină de avânt şi o paraşută mai sadea. Cei mai frumoşi ani ai vieţii noastre a fost ultrarăsplătit cu statuetele Oscar - cel mai bun film, cel mai bun actor în rol principal (Fredric March), cel mai bun scenariu, cel mai bun actor în rol secundar, cel mai bun regizor. La categoria rolului secunar masculin câştigătorul a fost Harold Russell, un actor amator, care însă şi-a jucat propria drama, şi anume integrarea într-o lume total schimbată şi cu un corp mai redus.

Interiors (1978). Când Woody Allen s-a jucat de-a Ingmar Bergman

În 1978 comediograful Woody Allen îşi abandonează pentru moment poantele şi se dedică doar regiei într-un film atipic pentru el. Crează o dramă bergmaniană despre o familie în plină descompunere. Oamenii vin dintr-o clasă mijlocie blazată, cu tente vagi de percepţie a fericirii, dar total greşite, şi cu tendinţe de firesc. Sănătatea stării confortabile este dată de o familie legată, fără ruperi bruşte şi abisale. Când un divorţ pune capăt uniunii apar şi actele de disperare iar împiedicarea lor nu are sorţi de izbândă. Allen accentuează forţa distructivă a individului şi dă o temă de studiu studenţilor de la psihologie.

Eva, mama a trei fete cu carieră, trăieşte numai pentru bărbatul ei, Arthur. Într-o bună zi, omul işi anunţă familia că pleacă din căminul conjugal fără nicio explicaţie. Ceea ce urmează este o decădere bruscă a femeii, asortată din când în când cu câte un gând de suicid. În final, fapta este dusă chiar până la capăt. Fetele, femei în toată regula, asistă neputincioase la distrugerea mamei dar şi la apariţia în viaţa lor a unei alte "mame", o văduvă foarte vivace. Filmul lui Allen atinge tarele unei societăţi abuzată de plictis şi de deprimare. Neînţelegerile şi rupturile între părinţi accentuează şi mai mult imposibilitatea tinerilor din anii '70 de a găsi în interiorul lor un sâmbure de satisfacţie pozitivă.

Idi i Smotri (1985). Oroarea în viziune sovietică

Creaţia Idi i Smotri, adică "Vino şi vezi", e chintesenţa ororii în materie de război. Apocalypse Now sau Plutonul par mici povesitoare nevinovate pe lângă această producţie sovietică din 1985, în regia lui Elem Klimov. Mai bine de două ore, privitorul e zbuciumat, chinuit şi devastat de mizele duse la absurd de armata invadatorare nazistă în URSS-ul lui Stalin. Un copil banal, Florya, se trezeşte din senin în caftul mondial, alături de nişte partizani şi, cum era şi logic, naivitatea, puritatea şi visele specifice vârstei sunt aruncate definitiv pe apa sâmbetei. El trăieşte drama retragerii haotice, prin smârcuri, mocirle, văgăuni şi ceţuri, precum şi groaza faţă de un duşman permanent invocat dar abia spre final apărut în carne şi oase.

Horror-ul proverbial americănesc cu monştrii expliciţi, diformi sau psihopaţi are o contrapondere sovietică în trăiri greu de suportat atâta vreme cât armata nazistă rămâne ascunsă vizual dar extrem de palpabilă sonor. Abia când se arată în toată splendoarea ei, oroarea se pune în practică. Un sat întreg este ars spre marea satisfacţie au unui comandant ce îşi purta pe umeri cu mare grijă un animal blănos (hermelină?). Inimile privitorilor nu sunt scutite de Klimov, care ştie admirabil să jongleze cu emoţiile. De altfel el reuşeşte să declanşeze sentimente de ură, de neputinţă chiar şi de scârbă. "Dar astea sunt vremuri de război şi nimeni nu e scutit de greşeli", susţine un neamţ care încerca astfel să îşi justifice apartenenţa la comportamente meta-tribale.

Desigur filmul e unul sovietic şi prezintă faptele din punctul de vedere sovietic - naziştii au fost inumani, brutali şi, la final, când totul era pierdut pentru ei, laşi. Trecând peste aceste aspecte, filmul lasă o puternică impresie prin forţa cu care reuşeşte să arate animalul din om şi prin modul cum divulgă dimensiunea considerabilă şi puţin dibuită a răului.